Experienţa Negreni 2009

La scurta distanta dupa Huedin, la Negreni, are loc anual un târg de vechituri, ţigăneli, mici şi peşte stricat. Mai este cunoscut sub denumirea de Fechetău. Pe vremuri, am auzit ca era un reputat târg de cojoace. Am fost anul acesta, pentru prima oara, cu ocazia unui photo trip (sincere thanks to prietenul G.).

Vreau sa incep cu inceputul: si anume, cu  p a r c a r e a. Anul acesta, spre deosebire de anul trecut (din spusele prietenului G, prezent si la manifestarea din 2008), lucrurile au stat astfel: soferii au fost nevoiti sa parcheze, cu plata, in curtile/gradinile/fânaţele oamenilor. Astfel, in fata fiecarei gospodarii era cate o tanti cu batic sau cate un nene cu burdihan care au imprumutat timp de trei zile body language-ul politistilor de la Rutiera si indemnau participantii la trafic sa intre cu masina pe ogorul lor. Fiecare, pe unde putea. Deh, vreme de criza; ne adaptam. Ce să-i faci?! Trebe… No, si cum va spuneam, trebuia sa platesti o dare ca sa ai privilegiul de a parca pe stratul de castraveti lasati sa putrezeasca in pamant de pe urma puturoşeniei gospodăreşti care se preocupă mai mult despre cum sa faca un pic de evaziune fiscala. In unele locuri 5 lei, in alte locuri 10 lei. Va ganditi, cum m-as gandi si eu daca n-as fi vazut pe dracul cu ochii mei, ca se poate parca pe marginea soselei. Nimic mai neadevarat. Pe marginea DN-ului 1 E60, stateau rezemate pe garduri niste lemne care, la celalalt capat, se sprijineau pe caldaram.

Rezulta: NU PARCA.

In fine… De cum se intra cu masina in ogor (caci asta e parcarea de care vorbim), o armata de rubedenii fugeau in fata masinii, zambitori, si iti aratau unde ai loc sa parchezi. O masura pe care as saluta-o, daca as fi chior si n-as constata cu propriile simturi unde as putea trage. Un nene s-a cam ofticat cand i-am spus ca nu-i platim, ca n-are decat sa nu bage masini pe ogorul lui sau, daca le baga, sa stea cu un titlu de proprietate sau un extras de Carte Funciara ca sa stim daca tot platim cui platim. De indata ce sunetele au crescut in decibeli, si-a facut aparitia si pruncu’ lu’ tata care a grăit ameninţător. Ca si tata. In fine, am dus masina afara din parcare. La iesire, nimic din frenezia si politetea de la intrare nu se mai putea observa. Decat, desigur, fata de alti soferi indemnati sa tragă aci ni până se holbează la gunoaiele din târg.

In ceea ce priveste gunoaiele din târg, ele multe au fost. Printre ele, erau si unele obiecte de colectie destul de interesante, dar vandute – cum e si firesc – la suprapret. Din multitudinea de vechituri chicioase (sic!), daca de undeva isi scotea capul un obiect mai acătării era zdrobit in moalele capului de barosul pretului prohibitiv. A fost, oricum, raiul tiganilor, tiganelilor si tiganiilor. Puteai exclama cate un “Tulai, Domne Dumnezăule!” la tot pasul. Incepand de la intrarea in târg, unde prima tarabă pe partea stanga era administrata de un neguţător cam enervat pe viaţă.

A urmat parcul de distractii. O tiribombă (linghişpir, pentru cunoscători), un trenuleţ, un masurator de pumni, un ţarc cu masinute electrice si o căţărătoare pentru copii. Cu mici exceptii, publicul care (ab)uza de ele era cel faţă de care Madonna, la concertul ei din Bucuresti, vara asta) îndemna la nediscriminare. Apoi, cât mi ţi-i gliganul, tarabe: haine import (nicidecum nu second-hand, ca nu-i frumos sa spunem asa), incaltaminte scofâlcita, oale tiganesti de fonta (bune pt zacuscă, ce-i drept) si antichităţi sau gunoaie vechi, după caz. Oricum, ţiganii au fost impartiti in doua ateliere mestesugaresti: unul cu produse gen oale, site, cazane si celalalt, mai elevat, se ocupa cu negoţul de tablouri si alte obiecte decorative.

Numarul oamenilor legii a fost, recunosc, impresionant. Probabil si pentru ca rata infractionalitatii atinge un nivel destul de inalt datorita etniei majoritare prezenta acolo (discriminare evidentă).

N-au lipsit – ei nu lipsesc niciodata; i-am dorit atat de (de)mult! – americanii. Lor le-a placut mult. Ceea ce imi intareste teoria personala despre cum sunt un popor care in afara de hot dog si peanut butter nu prea cunosc chestii, decat in cazuri exceptionale. Un american, arătând ca un coi într-o căldare purta un soi de cămeşe (de noapte, cred) românească şi se descălţa de adidaşii lui americani pentru a trece un pârâiaş. Crişul Repede.

Iată o galerie foto, care să ilustreze ce m-am sinchisit sa spun mai sus. Date fiind condiţiile de moleşeală meteorologică şi astenie generală, e posibil ca imaginile să vorbească de la sine, mai bine decât o fac eu.

Cheeri-o!

Boc-poc!

Miniştrii PSD şi-au depus demisiile la cabinetul premierului Emil Boc, a anunţat, la Palatul Victoria, fostul vicepremier Dan Nica. El a arătat că nu a acceptat şi nu va accepta niciodată ca furtul şi hoţia să fie lucrurile care să caracterizeze România.

Primul care a intrat în Guvern alături de miniştrii sosiţi pentru a-şi depune demisia a fost Dan Nica.

Liderul PSD, Mircea Geoană, a anunţat anterior că toţi miniştrii PSD demisionează din Guvern, fiind solidari cu vicepremierul Dan Nica, revocat din funcţie de către preşedintele Traian Băsescu, la propunerea primului-ministru.

PSD deţine în Guvern portofoliile Educaţiei, Sănătăţii, Afacerilor Externe, Muncii, Agriculturii, Relaţiei cu Parlamentul, Întreprinderilor Mici şi Mijlocii, Internelor şi Mediului.

(Bucureşti, 01.10.2009; sursa: MEDIAFAX)

Spun doar atât: v-am spus eu!

Astăzi e ziua mea. Zi frumoasă. Ca mine.

Desigur, persoanele dragi mie mi-au spus deja “La mulţi ani!” în forme de comunicare diverse, dintre care alegem să amintim următoarele: trezit în pupături (Pati), post-it lipit pe uşă (George), urare de mulţi ani venită odată cu refuzul de a veni cu mine la Sirena după mâncare (prietenul G.), urare diplomatică (mama, în mod eronat crezând că dacă nu lucrez cu siguranţă dorm mult, scuzându-se astfel că m-a trezit LA ORA 11, eu fiind treaz de pe la 8!!!).

Din lumea celor care cuvântă robotizat, au răsunat, de asemenea, unele urări.

Orange mi-a facut cadou “20 minute la aniversare”. Mulţumesc frumos! Măcar atât, dacă tot tre să plătesc luxul de a suna dincolo de ora 22 să aud o voce sexuală căreia să-i cer să-mi activeze roaming-ul.

Echipa Angajatorul mi-a trimis următorul mail, motiv pentru care doresc să-i felicitez pentru concizia pe care o apreciez şi salut:

Dragă Sergiu,

La mulţi ani!

Echipa Angajatorul

Brilliant! Aşa se face: ce tot atâtea urări de sănătate şi fericire?! Sunt sănătos, sunt fericit, băgaţi acolo un “La mulţi ani!” c-apăi atunci se subînţelege că vreţi să-mi fie cum mi-e acum, cât mai mulţi ani. Oricum, frumos mesaj!

Ceea ce nu se poate spune şi despre următorul mesaj. Primim, deci, mesaj de felicitaţiune şi de la echipa Neogen care, stim, desigur, că administrează portalul Bestjobs, atât de folositor sufletelor noastre în vremuri de economică restrişte.

Ei au zis aşa: (şi fără diacritice, n.p.)

La multi ani Sergiu!

10 lucruri pe care Echipa Neogen ti le doreşte de ziua ta…

- Sa fii iubit (Sunt iubit!)

- Sa primeşti o mărire de salariu (De la cine, măi dragilor?)

- Sa primesti un Ferrari rosu (nu-mi place Ferrari ab-so-lut deloc, cu atat mai putin rosu. Un Opel Astra nou m-ar bucura mai mult!)

- Sa petreci pana dimineata cu prietenii (Sa petrec… pe cine?)

- Sa fii marele campion la jocuri! (Hai no…Asta aţi pus-o aşa… Să fie? La ce jocuri? Ce mama dracului ştiţi voi şi nu ştiu eu?)

- Sa scapi de bicicleta veche din garaj! (Păi da eu îmi doresc o bicicletă şi voi îmi doriţi ca, dacă aş avea chiar şi una veche, să scap de ea?! Mereţ măăă… Sunteţi cu vaca!)

- Sa ai parte numai de vesti bune! (Asta se traduce prin “Să se întâmple numai lucruri bune în viaţă”. Drept urmare, permiteţi-mi să vă nominalizez la secţiunea ‘Idealiştii de azi, limitaţii de mâine’! O viaţă numai cu lucruri bune e o viaţă în incubator. Mulţam fain!)

- Sa ai numai amintiri frumoase (Haa?! Gata?! Gata cu trăitul? De acum încep doar amintirile care ne chinuiESC? Aloooo, domnii de la Neojen! Vedeţi, dom’le, că azi împlinesc 23 de ani DE VIAŢĂ! Nu v-am chemat de-a treia zi să vă dau sarmale şi să sărutaţi crucea de pe copârşeu meu! Fataliştilor!)

- Sa ai o casa mare (La asta nici măcar nu pot râde. Acuma serios… Asta de ce o ziceţi? Numa’ pentru că tre să fie 10 chestii pe care să mi le uraţi? De ce n-aţi zis “Sa ai un WC curat?” Vi se pare cumva mai puţin important? Ah, şi… Ce înţelegeţi prin “mare”?)

- La mulţi ani! (Eeee, aşa mai merge. Parcă altfel stăm de vorbă! Aţi nimerit şi voi una din… 10! Bravos!)

La mulţi cu sănătate, să îmi dea Domnul tot ce-mi doresc! Zile senine şi fericire… La mulţi ani! Să trăiesc!

Şi… Pati? Te iubesc! (rima e pur întâmplătoare!)

A walk in the clouds. Căderea unei coaliţii

Mwahahaha!

Mai am la dispoziţie încă trei zile pentru a vedea dacă pică guvernul sau rămâne. Prin ianuarie, profeţeam că pe domnii de la Victoria nu-i prinde culesul strugurilor. Acum, iată că strugurii-s copţi şi gata de cules. Ăştia, cred eu, au intrat pe ultima sută de metri într-ale împărţitului de peşcheş. “Ia tu de pe contractul de privatizare, ia tu de pe borduri, ia tu de pe asfaltări…” – Cam aşa cred eu că arată şedinţele de guvern ale ultimelor zile. Fiecare primeşte parte din zeciuiala tocmită la nivel înalt.

Desigur, sunt şi unii – mai cinstiţi din fire – care îşi rod unghiile de emoţie că le va zbura scaunul de sub fund, fără să înţeleagă din ce cauză. Că doar ei sunt cinstiţi. Aşa-i, sunt cinstiţi! Dar cine a mai văzut ministru cinstit care să stea ani buni la guvernare?

Având în vedere că, se pare, eu voi culege strugurii abia sâmbătă, îmi rezerv dreptul de a limita profeţia la acest interval. Aşadar, până sâmbătă. Desigur, bucuria mea nu ar cunoaşte margini dacă guvernul ar cădea înainte de 1, că atunci aş putea zice că se duce odată cu frunzele şi berzele.

Guvernul României, în toamna lui 2009, pare a fi în situaţia în care un cuplu de tineri căsătoriţi sunt în pragul divorţului din motive anticipate de toată lumea, încă dinainte de a se lua, motiv pentru care întrebarea care se pune – şi acum, ca şi atunci – este “De ce mama dracului v-aţi luat?”. Se ştia că n-o să faceţi prunci, se ştia că o faceţi din interes, se ştia că pentru a putea să v-o trageţi nu era nevoie de nicio uniune.

Este de-a dreptul amuzant să faci o paralelă între o căsătorie şi o coaliţie la guvernare (una oarecare, oricum sunt toate la fel!). Statul sprijină, prin măsuri economice şi sociale, dezvoltarea şi consolidarea “familiei”. Numai căsătoria încheiată în faţa “ofiţerului de stare civilă” nu-ştiu-ce… Însurăţeii au drepturi egale în căsătorie, apoi pot să desfacă pactul printr-un – nu-i aşa? – divorţ.

O, da!

Până una alta, să ne aşezăm frumos cu o bere şi o pungă cu alune, să vedem ce urmează. Că se discută de zor prin tot felul de Birouri Permanente, Comitete Executive şi alte comiţii.

Io zic aşa: pică. Părerea mea.

Spre consolare sau dulce resemnare, vă rog a purcede la a asculta puţin din prea stimabilul Barber:

Angoasa de seara trecută

Am mers în baie să-mi spăl faţa şi dinţii, în rutina mea de fiecare seară, înaintea somnului. Ajuns în faţa oglinzii, am văzut un individ care nu-mi mai ieşise în cale în veci.

A fost suficient un moment, cam cât o secundă, să vreau parcă să prind oglinda de colţul ei din dreapta-jos şi să fac o mişcare de dat pagina, sperând să găsesc sub ea o altă foiţă care să reflecte imaginea mea aşa cum o ştiam eu, aşa cum sunt sigur că e.

SergiuL din seara asta arăta cumva distrus. Cu păru-i şi aşa scurt, în seara asta stătea şi se uita la mine… blazat. Mi-a venit să-l iau de guler, să-l scutur şi să-l întreb “Ce mama dracului ai?”, dar m-am astâmpărat, pradă unor gânduri pozitive care îmi vorbeau despre o parte plină a unui pahar pe care eu îl vedeam pe jumătate gol.

Am pus pastă de dinţi pe periuţă cu privirea-mi fixată pe el. Apoi, frecându-mi dinţii, mă uitam tot mai fix la el, atât cât îmi permitea desfăşurarea oglinzii. Îmi venea greu să cred.

M-am grăbit să-mi clătesc periuţa sub jetul de apă, fixându-mi privirea de această dată pe resturile de mâncare care cădeau. Sub acelaşi jet.

M-am aplecat, apoi, să-mi dau cu nişte apă pe faţă, iar când am terminat m-am ridicat în poziţie verticală şi m-am îndreptat spre prosop fără să mai privesc în oglindă.

Întors în cameră, eram tentat să ma gândesc la maimuţoiul pe care-l văzusem în oglindă. Mintea mi s-a limpezit, însă, văzând periuţa de dinţi a iubitei mele Pati la mine în bibliotecă. Amintirea ultimelor trei zile petrecute împreună şi fără pauză devenise – cum era şi firesc – mai importantă decât figura din oglindă. Ochii îmi râdeau, bucuros că periuţa roz a izbândit şi mi-a redat luciditatea.

Şi chiar dacă urmează să mă aşez în pat fără ea, mulţumesc lui Dumnezeu că o fac în linişte şi împăciuit cu mine însumi, odată ce am avut sclipirea de a mă apropia de periuţă.

Sper că mâine dimineaţă, când voi merge în baie pentru buna îndeplinire a tabieturilor matinale, să nu-l mai văd în oglindă. Nu de alta, dar n-aş vrea să abuzez de bunătatea şi generozitatea periuţei roz, capabilă să mă calmeze, psihic vorbind.

Pentru prima dată în viaţa mea, m-am speriat de mine.

Doamna politicii româneşti

Am văzut prin presa zilelor trecute (mai exact, aici) patruzeci de secunde de actualitate politică ce poartă garanţia înţelepciunii omului simplu, de la sat. Întâmplarea face ca omul acesta simplu să fie mama primului-ministru Boc-Poc-Poloboc-Treci-La-Loc (Ce, dacă are prunc premier, e musai s-o ia razna?). Jos cu clopu’ în faţa ei. O adevarată doamnă, spre deosebire de toate zdrenţele parfumate şi puţulite de prin administraţia publică centrală, mari amatoare de preşedinţi chiori, hîhîitori şi amanţi cocliţi.

“În cazu’ Udrea, s-o lese să-şi descurce problemile… Ea le-o facut, ea să şi le descurce!”

Ce altceva să fie acesta, decât un veritabil apel la independenţa şi imparţialitatea instituţiei Primului-Ministru, venit de pe dealurile Clujului şi îndreptat înspre Palatul Victoria. De ce e bine venit sprijinul matern oricând în viaţă? Ete, de-aia! Că atunci când Emiluţ, puiu’ mamii, face câte o boacănă – de genul sprijinirii unui ministru blond şi cu sâni – mama vine şi îi spune, indirect: “Dragu’ mamii, vezi că asta-i femeie din aia rea, asta-i femeie hicleană. Nu te băga tu în mizeriile şi-n spurcăciunile ei că n-are să-ţi fie bine.” Parcă i-ar spune astea în timp ce l-ar legăna pe genunchi, în ogradă, smulgându-l din braţele sepepiştilor cu BMW.

Altfel spus, acel „să-şi tragă fiecare răspunderea pentru ce face” se poate traduce prin „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeala s-a ocazionat, a-l repara.” (art. 998 din Codul Civil). Încă o dovadă că înţelepciunea bătrânească are valoare de izvor de drept.

“La mine în casa nu (n.r. se simte criza). Am un curaj să muncesc şi am de toate. Eu nu merg să strig la Guvern să ne dea banii că nu ne ajung. Trebuie să te controlezi la cap cum trebuie să cheltuieşti şi cât poţi să faci.”

Dacă americanii şi alte popoare care fac coadă să se linguşească pe lângă ei ar fi ştiut asta mai demult, în ziua de azi c-r-i-z-a nu era pe toate gardurile şi s-ar fi vorbit despre vremurile prezente cel mult sub semnului lui „ce-ar fi fost dacă…”. Femeia asta şi-a câştigat înţelepciunea de-a lungul vieţii şi o păstrează nealterată. O vorbă de-a ei face cât toate cohortele societăţii civile adunate la un loc. Şi, totuşi, nu apare pe la televizor din două în două ore. Las’ să fie alde Becali formator de opinie în ţară, c-apăi bine ne-a fi.

Şi atunci eu stau şi mă întreb… De ce în toate agenţiile, autorităţile naţionale, comitetele şi comiţiile boborului nu se găseşte loc pentru consilieri de genul ăsta? De ce pentru a te culcuşi într-un birou pe ‘ jdemii de lei tre să fii capabil să faci afaceri furăcioase cu Statul Român, că altfel nu dă nimeni nici doi bani pe tine? De ce nu zice nimeni „Da’ oare doamna Ana Boc ce părere are despre legea salarizării unice/angajarea răspunderii Guvernului pentru legile din educaţie/rectificarea bugetară/măsurile anti-criză?”

Când o femeie de la munte, din faţa unor grămezi de lemne pregătite pentru iarnă, îţi spune ţie (naţiune) că „trebuie să te controlezi la cap cum trebuie să cheltuieşti şi cât poţi să faci”, tu (naţiune) ar trebui să taci dracului din gura ta (de naţiune) şi să nu mai direcţionezi fonduri pentru cumpărarea de maşini noi (şi nu Dacii, că de-alea cu patru cercuri, de au toţi jmecherii) pentru suita de funduri căcăcios-parlamentare care şi aşa viermuiesc în plen şi sforăie amendamente printre bale.

Bravos, naţiune! Sărut mâna, Doamnă!

A penny for my thought

Am mâzgălit partea de sus a foii încercând să îmi incep expunerea sentimentală. În loc să curgă lin cerneală, peniţa lăsa în urma ei nişte apăsări-zgârieturi de care, pentru a o proteja, încerc să mă lipsesc. Voi merge mâine să cumpăr cerneală pentru minunatul stilou gravat cu “Te iubesc! Pati.” Până atunci, scriu cu un pix de al ei, care alunecă foarte elegant.

E semn, acesta. Nimic altceva decât un alarmant “S-a uscat cerneala, loază! Pune mâna şi mai scrie ceva din când în când! Ce-i cu tine? De ce nu mai scrii?”

Subconştientul meu îmi dă două după cap şi un picior în cur. Are dreptate, aşa subconştient cum e.

Toate bune, totuşi, căci pe ea o simt aici, cu mine.

[Trec pe pagina următoare, cu ideile ce le-am nutrit pentru aceasta.]

Cluj-Napoca,

la 25 august 2009,

după miezul nopţii.

Music to my ears II

zgrăbunţe

curgăreaţă

cuc

Random victims

Un cerb trecea, Cerbul Soare,
visai că-l prinzi în prinsoare,
în zvon prelung, zvon de goarne,
dar el te-a luat, vai, în coarne…

Filip şi cerbul

Seara ar fi putut să se sfârşească mai bine, aşa cum credeam că va sfârşi. Cu un Călin bucuros şi sătul, după ce l-am alimentat cu tocăniţa mea de ciuperci pişcăcioasă.

Însă

În această seară (spun „această” referindu-mă, evident, la seara trecută) am omorât un mic pui de pisică. Un mâţuc. L-am omorât. L-am călcat cu maşina la 50 km/h doar pentru că el, mic, a ieşit în întuneric de după o maşină. Direct în şosea. Când l-am lovit, n-am ştiut că l-am şi omorât. Credeam că a scăpat cum a scăpat mâţu lovit, în aceleaşi condiţii, în seara de Înviere. De data asta, însă, îl omorâsem. Aveam să văd asta la întoarcere, odată cu parcurgerea unui traseu demonstrativ în urma căruia, cu Călin, am demonstrat că Poliţia l-a futut. Da. Futut. L-au amendat pentru ceva ce nu făcuse. Spuneau că ar fi călcat o linie continuă, pentru ca mai apoi să-l amendeze că nu purta centura de siguranţă pe care o purta. Manevră de „hai să facem să fie bine”. În fapt, el nu greşise nimic. Absolut nimic. Nu era, nicăieri pe parcusul lui, vreo linie continuă pe care să o fi încălcat.

Mi se pare trist, printre atâtea altele, că eu nu mă mai agit. Îi ştiu, pe mulţi dintre ei, mârlani. Ştiu ce pot. Se aude acolo în spate, domnu’ Vălean? Ştiindu-i, mă refer la ei ca la un nebun care, pradă suferinţei lui mentale, face lucruri de pe urma cărora nu merită să mă mai consum.

Eşti autoritate, ţi-a dat statul Logan şi faci bulbuci pe drumuri. Dar nu-ţi dai seama că puţi. Puţi, nenorocitule! Mustăciosule! Îţi pute mintea şi pute aerul din jurul tău. Fuţi, fir-ai să fii, oameni NEvinovaţi! Mi-ar plăcea să fii în locul mâţului pe care l-am călcat cu maşina când mergeam să-l ajut pe Călin să-ţi ţină piept. Mi-e scârbă de tine, mârlane! Te-am ajutat să prinzi în flagrant trei hoţi, într-o noapte de început de Aprilie pentru ca, trei luni mai târziu, să-mi fuţi un prieten. Ţi-ai căzut bine micii şi coniacul cu care te-ai cinstit de pe urma premiului încasat de pe spinarea celor trei? Ha? Ia zi, mă, ţi-au căzut bine? Dar aprecierile şefului cum ţi-au căzut, ia zi?

Aşa-i… Mi-ar plăcea să fii tu acum în locul puiuţului de pisică pe care l-am înfăşurat într-un cearceaf alb din portbagaj şi l-am pus pe pământ, la marginea drumului. Mi-ar plăcea ca acel lucrător de la Rosal să te fi luat pe tine şi să te arunce în maşina cu gunoi. De ce nu mi-ai sărit tu de după maşină să te strivesc sub roţi? De ce să nu fi curs din tine o dâră de juma’ de metru de sânge pe caldarâm? De ce la ora asta mănânci o shaorma iar Călin se gândeşte, trist, la ce i-ai făcut?

Marş, gunoiule! La Pata-Rât cu tine!

Trăzni-te-ar Dumnezo să te trăznească!

Revenge of the number

Celor care:

-          citesc asta în grabă, la birou, în mirajul orelor suplimentare,

-          la această oră stau la coadă, într-o bancă, aşteptând ca ofiţera (sic!) de credite să le ia viaţa la purecat pentru a şti dacă le dă bani de termopane

-          mor de căldura sufocantă într-una din celulele din Gherlă, nespălaţi şi cocliţi, unde au ajuns pentru că au încercat să fure un LCD de la Domo

-          refuză să dea copiilor lor 70 de bănuţi să-şi cumpere o îngheţată la coş, ori care aleg pentru bieţii omuleţi bicicleta ieftină dar colorată în defavoarea celei negre şi puţin mai scumpă

-          în lipsă de bani intră într-un soi de sevraj financiar, văzându-se lăsaţi la vatră împotriva voinţei lor

-          îşi snopesc nevestele lăsate fără un loc de muncă

-          îşi lasă părinţii rătăciţi prin spitale, cu buzele uscate, fără să realizeze că mormanul de oase ţintuit în ventuze si perfuzii la Terapie Intensivă n-ar fi ales să dea bine în ochii unui şef gras când un copil i-ar fi fost căzut la pat

-          se înghesuie să ia din pomana electorală când circul este în toi

-          au renunţat la cartea de lângă pernă pentru a îmbrăca un costum şi a se sugruma cu o cravată aducătoare de „foloase”

-          dorm în pasaje după ce un nene le-a fluturat înaintea ochilor o hârtie pe care scria mare „DISPUNE EXECUTAREA SILITĂ”

-          la prima întâlnire îmbracă cele mai noi, trendy  şi frumos mirositoare haine pentru a impresiona cealaltă parte

-          pentru un petec de pământ clachează în sala de judecată şi ajung să fie scoşi afară pe braţe pentru a fi aşezaţi în sicriul care, pe sistem de 2 in 1, a venit la pachet cu serviciile avocatului

-          nu ştiu că punctele osciloscopice de pe monitorul de spital intră în linie dreaptă pe fondul unui continuu şi apăsător beep în timp ce ei încă aşteaptă necuveniţii 50 de lei fără de care nu-şi mişcă hoitul să administreze morfina de dimineaţă, dar ştiu despre Hipocrate că era un bătrânel simpatic

-          încă mai aşteaptă bani de la Caritas

-          preferă ultimei cărţi de pe raftul librăriei falimentare, ultima pereche de blugi de pe raftul magazinului în care, după renovare, se vor vinde pantofi aurii (sau auriţi?)

-          cumpără un telefon mobil pentru a-şi poza buzele ţuguiate gata de suit pe hi5

-          cumpără o cameră foto doar pentru că e subţirică şi se asortează cu geanta şi pantofii

-          îşi aşteaptă iubitul cu maieu alb, ghiul de aur şi BMW să le aducă un parfum scump pentru care ele, cuminţi, îi vor face o felaţie în semn de mulţumire

-          îşi pun pisicuţa la rubrica DONAŢII, pentru că e o gură în plus

-          seara călăresc şoferi de camion pe centură, iar ziua fac masaje de relaxare cu finalizare orală

-          străbat cu ochii închişi drumul către agenţia Loto dar se pierd în drum spre biserică

-          înapoiază Mercedesul societăţii de leasing pentru că n-au plătit ultimele trei rate

-          nu ştiu că pe prietenie nu stabileşte nimeni o dobândă de referinţă

-          calcă pragul mănăstirii doar pentru a-şi freca portofelul de icoana făcătoare de minuni

le spun că o viaţă poate fi mulţumitoare fără prea multe posesiuni materiale.

Mi-am demonstrat asta zilele trecute când mi-am văzut cele mai importante bunuri materiale adunate la un loc.

1 m³ de chestii. Şi totuşi nu mă plâng. Îmi place viaţa mea.